6.000 de euro, bani publici, daţi de multe… vânturi. Scump, dom’le, scump!

Aşa cum am promis, revenim cu “recenzia” filmului pentru care Aquatim a plătit aproape  6.000 de euro, deşi prestatorul nu a respectat termenii contractuali.

În primul rând, firma care a încasat banii se obligase să realizeze filmări aeriene şi să utilizeze echipamente de travelling, însă acestea nu se regăsesc în producţia recepţionată de Aquatim.

De asemenea, în contract este prevăzută o filmare la Budapesta, acolo unde a studiat Stan Vidrigin, dar echipa care a încasat banii a uitat de deplasare, după ce s-a văzut cu banii în buzunar.

Dincolo de aceste aspecte, filmuleţul este un fiasco total, în condiţiile în care, toţi cei care l-au urmărit s-au plictist după primele 20 de secunde.

După mai bine de un minut de imagini editate fără a respecta cele mai elementare reguli de montaj, în curtea familiei Vidrighin apare naratorul care pufăie o pipă și ne informează că Stan Vidrighin avea cinci frați însurați care au fost imortalizați într-un tablou cândva în 1890- 1900 (nu se știe exact) de fotograful Emil Ficher din Sibiu.

La minutul doi fumătorul de pipă ne spune că Vidrighin era un elev silitor și nu lipsea de la școală.

La minut trei aflăm că Vidrighin a fost la Gimnaziul Regal, situat pe colțul unei străzi, într-o clădire cu parter și două etaje.

La Universitatea din Budapesta, unde a studiat Vidrighin, echipa de filmare nu au mai fost deci nu vom afla niciodată dacă imobilul respectiv este sau nu cu etaj.

Cristina Borca sare peste acest moment și ne prezintă direct Primăria Veche a Timișoarei.

După o scurtă prezentare a primăriei, același narator, fumător de pipă, ne spune că Stan Vidrighin s-a strecurat în data de 1 decembrie 1918 în delegația bănețenilor prezenți la Alba Iulia. Apoi revine în anul1902 unde punctează decisiv angajarea lui Vidrighin în serviciul tehnic al orașului (probabil Timișoara) și ascensiunea sa profesională.

După minutul șapte, naratorul nu se mai aude din cauza vântului din Piața Libertății, dar deducem că este vorba despre ceva legat tot de primărie.

La minutul opt, regizorul și scenaristul Cristina Borca ne arată că are un simț al umorului dezvoltat și face o glumă comparând uzinele de apă cu niște farfurii zburătoare.

După o scurtă prezentare a farfuriilor, pardon a uzinelor de apă, șefa de la comunicare ne aruncă fără nicio legătură, în gara din Oravița, unde plouă cu găleata iar un impegat de mișcare dirijează un tren motor cu navetiști.

Pe traseul Oravița – Anina, Stan Vidrighin, subiect al producției, dispare din peisaj. Naratorul preferă să ne descrie cu lux de amânunte drumul cu motorul CFR-ului. Pe imagini mai apar din când în când mesaje legate de palmaresul profesional al lui Stan Vidrighin.

La minutul 16, Cristina Borca își aduce aminte că în Timișoara există două turnuri de apă pe care surprinzător de această dată nu le mai compară cu nimic. Punctează însă firma constructoare care în mod cert nu era o societate de casă abonată la banii publici.

Finalul filmului este apoteotic. La minutul 17, la cadru își face apariția șeful banilor, il capo di tutti capi din Aquatim, Ilie Vlaicu,  care repetă ce a spus naratorul fumător de pipă.  

Bucata asta trebuie vizionată de mai multe ori deoarece Crisitina Borca a pierdut buretele de pe capul lavalierei și se aude mai mult vântul.  

După trei minute de vânturi, il capo di tutii capi dă drumul la post generic dar și la banii timișorenilor pentru a onora efortul echipei de producție care a realizat o super-producție compusă din multe vânturi.